Cum am alergat la Clujului

Pregătirea pentru o cursă de maraton este foarte importantă. Începe cu multe luni înainte, dar pentru mine o rutină importantă are loc în seara dinainte. Îmi verific moralul și creez un playlist potrivit pentru cursă. Același lucru l-am făcut și la Sevilla, și a funcționat foarte bine. Nu mai eram în Spania, așa că am ales ceva diferit de reggaeton. Aveam nevoie de ceva care să îmbunătățească atmosfera Clujului înnorat. Nimic mai potrivit pentru asta decât niște disco, italo disco și puțin rock pe ici-colo. A rezultat playlistul ăsta. Cu armele pregătite, am băgat un somn odihnitor înaintea cursei.

Orice alergare reușită începe cu niște exerciții de încălzire corespunzătoare. Eu aleg să merg pe calitate, nu pe cantitate, când e vorba de altceva în afară de alergat. Așa că încălzirea a fost scurtă dar intensă. Las aici link-ul pentru rutina mea de încălzire.

După încălzire a urmat plimbarea de răcire până la start. Am asculat imnul și apoi am plecat. Obiectivul era să mențin un ritm de aproximativ 5 minute pe kilometru. Dar am început mai tare. Pe la kilometrul 3 nu mai auzeam altceva decât sunetul picioarelor și muzica. Freddie întreba “Are you ready? Hey, are you ready for this?” I didn’t bite the dust.

După 5 kilometri făceam mult mai mult decât Stayin’ Alive și am început să cresc ritmul. O perioadă am stat în spatele pacerului de 3:30. Rimtul era destul de bun pentru mine, dar nu îmi plăcea la înghesuială. Se formase un grup destul de mare, așa că am luat-o înainte. Toată cursa am urmărit pacerul în zonele de întoarcere și încercam să îmi dau seama dacă nu cumva se apropie de mine și o să mă măture.

Joe întreba “Should I stay or should I go?”. Era deja kilometrul 10. I go go go, Joe, nu știu despre tine. Următoarea oră a decurs fără prea multe evenimente. Mă simțeam bine, ritmul era bun, o adevărată plăcere. Știam că urmează momente dificile, dar nu știam când. La kilometrul 26 am început să mă simt deja Under Pressure. Pressure: pushing down on me. Genul de presiune care “Puts people on the streets”. Dar nu era “our last dance”. Am continuat să dansez cu speranță “to the end of love”.

Și așa a venit și kilometrul 32, cu liniștea caracteristică. Am decis să “enjoy the silence”. După momentul dureros de liniște, a urmat euforia. I was still standing, și mai aveam mai puțin de 10 kilometri din cursă. “Looking like a true survivor, feeling like a little kid/I’m still standing after all this time”. Știam că urmează partea cea mai grea, cartierul groazei, Grigorescu. Time to lighten up? I don’t plan to. E nevoie de seriozitate și perseverență pentru a depăși ultimii kilometri. Never cry, never cry.

Am confruntat Grigorescu “faccia a faccia”. Ritmul cursei a scăzut sub 5, dar am reușit să accelerez cu greu pe alocuri. Am mai băgat o pastilă cu electroliți, un pahar cu apă, un gel. Dar nu am pierdut timpul. “Non abbiamo tutto il tempo”. Au fost câteva minute foarte chinuitoare. “I got lost in wilderness/I thought I was surely falling apart/ The pain you caused cut so deep.” Nu era deloc “felicita”. Dar muzica s-a oprit, am intrat în arenă în forță, mi-am salutat prietenii și am trecut linia de sosire. A ieșit foarte bine, eram mulțumit de rezultat.

Dar cursa nu era încă gata. Pentru o recuperare bună, sunt foarte riguros cu rutina de cooldown. Las aici link-ul. Mulțumesc celor care m-au susținut și mi-au întins o cană de apă la greu. A fost o cursă de casă reușită datorită lor.